​

​Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste

,Intrată prin oglindă în mântuit azur,

Tăind pe înecarea cirezilor agreste,

În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

​Ion Barbu este de părere că poezia reprez o lume ideală, un rezultat al reflectării realității( ,,ceas”)în oglindă, adică în conștiința artistică. Așadar, textul poetic este un act de cunoaștere, o expunere a unor trăiri profunde și autentice. G Călinescu descifrează prima strofă ca fiind o definiție a poeziei: textul( adâncul acestei calme creste) reprezintă o ieșire( ,,dedus”) din contingent( ,,din ceas”)în pură gratuitate ( ,, în mântuit azur”), ea devenind ,, un joc secund”. Acest joc,, mai pur” este asemănat cu imaginea cirezilor răsfrânte în apă (,, în grupurile apei”). ,, Mântuitul azur”reprezintă finalitatea actului creator care presupune o reflectare a concretului( cirezile). Rezultatul este ,, un joc secund, mai pur”, adică poezia nu este imaginea fidelă a realului, ci o purificare a realității.  Actul creației este, în opinia lui Barbu, un act pur intelectual, un joc secund al minții prin care poetul imită jocul prim al Demiurgului.

​

​

• Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea Meduzele când plimbă sub clopotele verzi

​

În a doua strofă este descris actul poetic în sine . metafora ,,nadir latent” sugerează esența poeziei. Ea este o stare de grație pe care poetul o păstrează ,,latent”, adică profundși în manieră esențializată. Se vorbește despre un ,,eu poetic” absolut care trăiește prin actul creator starea supremă- liniștea, calm, într-un cuv starea de intrare în nadir. Nadirul repr interiorul profund al creatorului. Poezia se obține din adunarea(,, însumarea”) elementelor concrete( ,,harfele răsfirate”) și transformarea lor în ,,cântec”. Epitetul ,,ascuns”sugerează nevoia inițierii. Poezia nu mai reprezintă ,,une noble inutilité”, ci devine apanajul celor inițiați, ea fiind o încifrare ,, un cântec ascuns”, perceput doar de cei inițiați. Actul creației este posibil prin interiorizare elementelor din jur ,, harfe răsfirate”. Paradoxul creației este că poate sugera aspirația prin coborâre în abisul ființei (,,zbor invers”).​