​Pentru reprezentarea unui obiect se pot utiliza un număr de maxim şase vederi, din şase direcţii de observare distincte. Vederea din faţă este numită vedere principală şi este vederea caracteristică a obiectului, corespunzând poziţiei de utilizare, de prelucrare sau de montaj a acestuia. Poziţia relativă pe desen a celorlalte vederi, raportat la vederea din faţă (principală), depinde de metoda de proiecţie adoptată, poartă numele de dispunerea proiecţiilor şi este reglementată în SR EN ISO 5456-2: 2009. În tabelul următor sunt prezentate modul de notare al vederilor piesei alăturate tabelului, corelat cu direcţiile de observare.

​Reprezentarea in vedere

​Metoda de proiecţie a primului triedru este o reprezentare ortogonală, în care piesa se află poziţionată între observator şi planele de proiecţie, pe care piesa este proiectată ortogonal. Pentru determinarea proiecţiilor ortogonale se foloseşte metoda cubului de proiecţie, considerând imaginar, obiectul situat în interiorul unui cub, denumit cub de proiecţie după cum se poate vedea în figura următoare. Proiecţiile piesei se obţin pe feţele interioare ale cubului, după direcţiile de observare şi apoi se aduc prin rabateri succesive în jurul muchiilor, în planul feței A. Planul direcției a este planul proiecției principale, iar prin desfășurare acesta devine planul reprezentării (planul desenului piesei).

​METODA CUBULUI DE PROIECTIE

​DISPUNEREA PROIECTIILOR

​APLICATIE

• Reprezentati in sase vederi conform metodei cubului de proiectie, piesa din figura.