LATINA 1

Limba este un fenomen în mişcare, astfel încât îşi modifică de-a lungul timpului structura, atât prin evoluţie normală, cât şi prin influenţele exercitate de contactul cu alte limbi. Formată într-un proces îndelungat şi complex, structura limbii române este esenţial latină, moştenind latina populară sau vulgară, limba vorbită în mod obişnuit de romani, limbă vie, deosebită de latina clasică, reprezentând varianta literară, aspectul îngrijit şi normat al acestei limbi. Chiar denumirea acesteia sugerează uzul, fiindcă, în limba latină, vulgus însemna mulţime, masă, gloată.

Limba latină a fost relativ unitară în tot Imperiul Roman până în perioada lui de destrămare, plasată între secolele IV şi VI, când se nasc de fapt limbile romanice.

Cele zece limbi romanice au statut diferit, unele sunt limbi naţionale (portugheza, spaniola, franceza, italiana, româna), iar altele sunt limbi regionale: catalana (Catalunya, regiune autonomă din estul Spaniei), provensala (sudul Franţei), retoromana (dialecte din estul Elveţiei), sarda (insula Sardinia, aparţinând Italiei). Limba dalmată, vorbită pe coasta dalmată din Croaţia, a dispărut la sfârşitul secolului al XIX-lea (ultimul vorbitor al dalmatei se stinge din viaţă în 1898).

Naşterea unei limbi este un proces îndelungat şi nu poate fi datat, astfel încât nu se poate spune cu exactitate când a început transformarea limbii latine în limba română.

Romanii au pătruns în Peninsula Balcanică pe la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., ajungând până la Dunăre, unde s-au izbit de rezistenţa populaţiei daco-gete. Războaiele dintre daci şi romani au început cu înfruntarea din anul 86 d.Hr., când romanii au fost nevoiţi să se recunoască învinşi la Tapae. Mai târziu, împăratul Domiţian a încheiat cu dacii o pace prin care a stârnit nemulţumirea nobilimii romane. De-abia în momentul urcării pe tron a lui Traian, în anul 98 d.Hr., înfruntările dintre daci şi romani devin din ce în ce mai violente, culminând cu războiul declanşat în 101 d.Hr. şi încheiat în primăvara anului următor.

Dacii, numiţi de Herodot în Istoriile sale cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci, nu au acceptat stăpânirea romană. Astfel, Decebal, conducătorul dacilor, înţeles cu popoarele barbare, organizează un atac în Dobrogea pentru a opri înaintarea romană spre Sarmizegetusa, capitala Daciei. Astfel Traian a fost nevoit să plece din Munţii Orăştiei şi, chiar dacă a repurtat o victorie, a cărei mărturie este monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, unde sunt înscrise numele comandanţilor romani căzuţi pe câmpul de luptă, s-a retras din Dacia.

Stăpânirea romană s-a instalat definitiv în spaţiul carpato-dunărean în anul 106 d.Hr., când Traian a cucerit Sarmizegetusa. Decebal se sinucide şi fostele triburi sunt anihilate de armată romană. Dacii liberi, rămaşi în afara graniţelor romane, nu mai îndrăznesc să atace, fiind nevoiţi să se reorganizeze.